Cei ce privesc cu atenţie la politica mondială vor observa o tendinţă de întinerire la nivelul grupului celor care ajung în funcţii importante; la noi acest aspect a apărut şi el, mai ales în forma sa de manifestare negativă.

Aşa cum era de aşteptat, în Statele Unite au fost promovaţi pentru prima oară tinerii în politica de vârf şi vorbim aici de John F. Kennedy, care la 43 de ani reuşea să devină al 35-lea preşedinte american. Acestuia i s-a adăugat Bill Clinton, în 1992 şi lista poate continua. Privind dincolo de continentul american, observăm că oameni ca Helmuth Kohl, John Major, Boris Elţîn şi Jiang Zemin nu au putut conduce ţările în noile timpuri decât bazându-se în mod fundamental pe tineri. Ei au pus cumva bazele unui nou sistem sau au permis mai mult accesul tinerilor în zone de vârf, dar ei erau dependenţi de paradigma statelor lor şi de aceea eforturile lor de asigurare a unei noi baze de recrutare a elitelor politice au depins fundamental de aceasta. Cel mai bine au punctat tinerii intraţi în politică de maxim 10 ani, care convingeau mai mult prin energia vârstei, decât prin prisma funcţiilor ocupate până atunci, iar această energie putea însemna eficacitate. După 2004, pe scena globală lucrurile merg într-o unică direcţie, de întinerire. Nu se mai poate menţine ritmul vechilor generaţii de oameni politici şi astfel apar noi lideri, mai tineri, primul fiind în Franţa: Nicolas Sarkozy, urmat de Barack Obama, care ajunge în funcţia de preşedinte al SUA, odată cu el venind şi schimbarea mult aşteptată de americani. În Europa, procesul merge mai greu, deoarece situaţia socială încă avantajează clasa de vârstă +50 de ani, în principal pentru că pe acest continent posibilităţile generaţiei tinere de afirmare sunt mai diverse, deoarece pe lângă instituţiile naţionale, le au la îndemână şi pe cele ale Uniunii Europene.

Procesul a început în România, după 1990, însă lângă Ion Iliescu nu au crescut tineri, deşi primul-ministru Năstase a încercat o întinerire, nu tocmai reuşită, deoarece o parte dintre oamenii care au fost aduşi erau de slabă factură intelectuală şi morală. Motiv pentru care în 2004 victoria i-a revenit lui Traian Băsescu, deoarece a atras de partea sa mai mulţi oameni bine pregătiţi, dar în special mai tineri. Astfel ajungem în 2010–2012, când tinerii încep nu doar să învingă, ci şi să îndepărteze lideri cu vechime din funcţii.

Probabil că vă întrebaţi cum sunt selectaţi aceşti noi lideri; şi aici se observă o schimbare, fiind preferaţi tinerii universitari, care însă au optat devreme pentru un partid, dar care nu îşi fac publică apartenenţa politică prea repede. Există şi un mare dezavantaj, deoarece nou veniţii nu au bază de susţinere în partide şi astfel ei nu au de ales: ori ţin foarte aproape de liderul care i-a promovat, ori sunt abandonaţi în masa partidelor pe care le reprezintă. Pentru a le uşura evoluţia, li se netezeşte drumul spre funcţii şi poziţii de vârf în universităţi şi institute de cercetare socială, sunt sprijiniţi să obţină bani din diferite proiecte de cercetare, aspect ce le dă aura de eficacitate şi respectabilitate printre intelectuali. Se găsesc însă printre lichele, nesimţiţi şi incompetenţi, noi lideri, care reprezintă o generaţie ce nu depăşeşte 45 de ani, tineri ca Victor Ponta sau Mihai Răzvan Ungureanu ce pot realiza schimbul de generaţii fără să existe prea mari pierderi în urma acestui proces.

Acest articol a fost publicat in editia de joi, 06.06.2013, in cotidianul Telegrama


mai mult

Tocmai am terminat de citit cartea biografică a lui Margaret Thatcher, scrisă de John Blundell, rămânându-mi întipărită în minte expresia: „Bănuţii nu cad din cer. Trebuie câştigaţi aici pe pământ”.

Sunt tot mai frecvente scandalurile apărute între putere şi opoziţie, în fiecare săptămână apărând o nouă „bombă” ce trebuie dezamorsată. Însa dincolo de scandalurile în sine, de discuţii despre cine are dreptate, despre cine trebuie să plătească, prea puţini sunt cei care se întreabă cum am ajuns la 22 de ani de la Revoluţie să nu ne mai suprindă nimic din ce se întamplă în lumea politico-economică? Cum de nu ne mai revoltăm când vine vorba despre dispariţia, rând pe rând, a tot mai multor active industriale din ţară? Cum de nu ne mai scandalizăm când nume precum cel al lui Iustin Paraschiv sau Iulian Stanciu nu sunt la fel de cunoscute şi mediatizate precum cele ale lui Gigi Becali şi Dan Diaconescu?

S.U.A. şi-au construit un nume la nivel mondial ca fiind ţara tuturor posibilităţilor, tocmai pentru că cetăţenii lor au avut curaj să o ia întotdeauna de la zero, să inoveze şi să experimenteze, să gândească în viitor. Acum, în momente de criză, miliardari ca Bill Gates, Warren Buffet, Michael Bloomberg sau David Rockefeller anunţă că îşi vor dona mai mult de jumătate din avere pentru a reporni economia şi a rezolva unele dintre problemele de bază ale omenirii. Oare când mai marii milionari ai României vor face acest lucru? Este evident totuşi că de la începutul anului observăm cum cei mai bogaţi oameni ai ţării preferă, în aceste momente în care criza a măcinat orice sursă de creştere economică, să bage capul în pământ, să fugă de creditori, salariaţi sau furnizori.

Revenind la oile noastre, este evidentă lipsa unui suport direct sau indirect pentru afacerile româneşti, din partea Guvernului, politicile ce se doresc implementate vor reprezenta în timp piatra funerară a micilor întreprinzători. În aceste condiţii, planurile de afaceri ale antreprenorilor vor fi făcute pentru a asigura supravieţuirea businessului dar nu şi pentru dezvoltarea acestuia.

Acest articol a fost publicat in cotidianul Telegrama, joi, 07 martie 2013.


mai mult